Jurnal de călătorie: Japonia

Am onoarea și bucuria să îți scriu din Grădina Imperială din Tokyo, unde mă simt inspirat să îți transmit gândurile mele despre cum am descoperit eu Japonia. Îți spun de la început că unul dintre regretele mele majore în viață este că mi-a luat atât de mult să ajung aici. Pentru cineva pasionat de creativitate și lucruri bine făcute, o vizită în Japonia este obligatorie. Merg anual în marile capitale europene pentru inspirație, cel puțin așa credeam. Însă adevăratele valori și grija le-am găsit aici.

Am ajuns cu programul de internaționalizare MoonShotX, pentru care am avut două prezentări în Tokyo: una în Shibuya și una la Ambasada României. O bucată din prezentare o poți vedea aici.

Ce am înțeles din partea de business: odată ce reușești să ai un partener în Japonia, îl ai pe viață. Ei așa gândesc, și se vede în felul în care își conduc afacerile, acel kaizen, îmbunătățiri mici, zi de zi. Credința mea este că în doi ani produsele noastre vor fi pe rafturi în Japonia. Și că vor rămâne acolo cât trăiesc eu.

De ce spun că e un regret că am ajuns atât de târziu? E simplu: aici până și un bon fiscal îți este înmânat cu două mâini, cu grijă și recunoștință. Sunt atât de atenți să nu greșească cu nimic și să te facă să te simți bine, chiar și atunci când fotografiezi locuri în care nu ai voie, deși e domeniu public, pentru că prețuiesc intimitatea și liniștea.

Până nu demult vedeam Elveția ca pe o țară super curată, ceea ce și este. Dar aici până și o mașină de gunoi strălucește. Taxiurile vechi de peste 20 de ani arată impecabil și oferă o experiență cum n-ai unde să mai trăiești: bancheta din spate e pe arcuri, dacă mai țineți minte Dacia 1300.

După zilele petrecute în Tokyo cu delegația MoonShotX, am mers cu familia în Kyoto, cu trenul de mare viteză. La ieșirea din vagon, controlorul se apleacă și mulțumește tuturor, chiar dacă lumea lucrează sau nu e atentă la el.

Kyoto e din alt film, cu templele și grădinile lui. Practic aici s-a inventat grădina zen: la templul Tenryū-ji, aflat în patrimoniul UNESCO, călugărul Musō Soseki a creat acum aproape 700 de ani grădina care a devenit modelul tuturor grădinilor zen de după ea. Să vezi cum mătură constant pădurea și cum îngrijesc lichenii și mușchii este ceva unic și inspirațional.

Chiar lângă templu este vestita pădure de bambus, care, sincer, nu e mare lucru. Dar la 15 minute distanță este un templu numit Nison-in, care are două statui ale lui Buddha, un lucru rar. Și mai rar a fost că am fost singur în tot acel loc și m-am putut ruga.

La final am cerut și eu un omikuji, bilețelul cu mesaj pe care ți-l alegi la temple. Întâmplarea face că al meu era dedicat unui negustor care ajunge să se retragă în pădure, îmi pare cunoscut...

Cu ce vin acasă din această experiență?

În primul rând, o să pun la birou un loc unde să ne lăsăm papucii de stradă și să stăm în șosete sau în papuci de casă. Glumesc, dar așa o să fie.

Vin cu gândirea pe termen lung, chiar dacă cash-flow-ul este o presiune constantă în modelul nostru de business. Vin cu o atenție mult mai mare la spațiul din jurul nostru și la activitățile de zi cu zi.

Avem și noi o grădină care a prins viață anul acesta la Idicel. Doamnele de la fabrică o îngrijesc și au mâncat prima salată de acolo. Iar acel loc, privindu-l acum și gândindu-mă cum o să arate peste 3, 5, 10 ani, o să aibă o parte din Japonia în el.

Îți mulțumesc că ai ajuns până la finalul acestui jurnal.

Arigatou gozaimasu,
Răzvan