Zece ani de la primul contact cu pământul de la Idicel Pădure

Ieri dimineață mi-a amintit Facebook de clipul de mai jos. Se fac zece ani de când am pășit prima dată pe locul unde acum este o mică fabricuță cu cinci ceaune și opt gospodine din sat care fac cea mai bună zacuscă și dulceață.

Ce scriu astăzi este despre acel moment de început, când aveam în minte doar să pot să am un spațiu frumos unde să pregătesc cu tanti Veronica dulceața. Iar pentru asta am avut nevoie de bani și de ajutor, adică mâna de lucru. Dacă banii au venit de la un angel investor pe vremea aceea, mâna de lucru a venit de la tatăl meu și de la câțiva meșteri din sat.

Înainte de a începe construcția, îmi amintesc de o zi frumoasă de primăvară, când am mers cu tăticu pe un deal și se uita și el la împrejurimi și se vedea cât de mult îi plăcea.

Îmi amintesc și acum ce i-am spus: uite tăticu, asta e Elveția de România, un loc nealterat, pitoresc și foarte natural, așa i-am descris Idicelul.

Am început de la pământul gol, iar împreună cu tăticu am dat nivelul și am trasat locul unde astăzi este o căsuță cochetă, dar care are flux care să respecte normele de producție și de siguranță alimentară.

Totul a fost creat în mintea mea, vizualizam în fiecare seară cum să le aranjez, astfel încât să fie corect, pentru că lemnele nu au voie să intre în contact cu procesul tehnologic, dar am găsit soluții și acum funcționăm în bună regulă.

După care a urmat munca efectivă la construcție, care a durat de la finalul lunii aprilie până pe 25 august, un adevărat record, totul într-o vară. Aveam o mică remorcă și căram cu tăticu în fiecare ziua sau după-masa, cum avea și el liber, scule, materiale, tot ce aveam nevoie ca să terminăm până în toamnă, când trebuia să ne începem activitatea.

Într-o seară veneam către casă obosiți, iar pe drum, într-o curbă, ne-a plecat betoniera prin porumb. Ne-am speriat foarte tare, dar așa se întâmplă de la oboseală, pentru că nu am legat-o foarte bine.

E foarte important ca atunci când pleci la drum într-un business să ai un om care să muncească alături de tine, să pună mâna efectiv, pentru că lucrurile nu se pot face doar din scris și din e-mail-uri. Este muncă efectivă, atât când construiești, cât și când gătești, totul se face manual, de atunci și până în prezent. Nu aș fi realizat nimic fără el, mai ales la bugetul pe care îl aveam atunci, de aproximativ 20.000 de euro. A contat enorm ca totul să fie făcut "in-house", atât la propriu, cât și la figurat.

Meșterii locali au avut și ei un rol important, pentru că știu cum să se descurce cu puțin și cum să facă lucrul bine. Am avut țigani (le spun așa pentru că ei sunt mândri să fie numiți așa) care au făcut sobele. Doar ei știu măiestria prin care să facă o sobă care să dirijeze fumul către horn și să aibă o ardere bună și constantă la ceaune. 

În tot acest timp culegeam fructe și făceam în curte la tanti Veronica dulceață, să nu pierdem sezonul. Eram peste tot, dar ce mă ținea cel mai important era o sete fantastică să reușesc, să fac ceva la Idicel Pădure, despre care să vorbească toată lumea și asta știam că se poate întâmpla doar dacă fac un produs bun care să ajungă pe mesele cât mai multor oameni.

Astăzi se fac zece ani de când Veronica mi-a vândut locul ei de pe vale, unde și azi merge în continuare și conduce cele șapte femei harnice din sat și are grijă ca totul să fie în ordine.

Singurul mare regret pe care îl am este că astăzi nu pot merge cu tăticu să ne reamintim de momentul de început și să ne uităm relaxați și fericiți la ce am realizat împreună.

Sunt bucuros de faptul că m-am întors acasă după opt ani de rătăciri pe la Cluj și București iar astăzi sunt la Idicel cu familia mea frumoasă, iar el ne privește de sus, probabil mândru de ce a construit și lăsat aici pe pământ.

Pe data viitoare,

Răzvan